Toamna

Ultima zi de vară,

frunzele cad,

s-așterne o vreme ca de toamnă,

ce păcat.

Nici cerul nu mai e albastru,

nici sufletul meu senin,

nu ştiu ce mă aşteaptă,

oftez sublim.

Pe geam privesc cum trec uşor,

păsări mii,

aud cum se joacă în parc,

zeci de copii.

Ce trist am devenit acum,

că nu mai sunt ca ei,

cum înalţam când eram mic,

sute de zmei.

Tot bate vântul,

şi norii vin,

vin să adune ce-a rămas,

sub cerul senin. 

E timpul să intru în casă,

să stau să dorm,

a intrat şi frigul să mă alunge,

de pe balcon.

E păcat să nu mai stau,

aşa de liniştit,

nu toamna mă alungă acum,

ci dorul meu iubit.

De ce această toamnă a venit,

nu e destul de rece,

căldura cu care m-am obişnuit,

astăzi va trece.

Copiii se duc uşor,

toţi înspre casă,

în ziua ce se-ncheie azi,

noaptea se lasă.

Pe banca-n parc mai este cineva,

o silueta feminină,

se uită-n spre fereastra mea,

e calmă şi senină. 

Priveşti încoa, parcă m-aştepți,

în noaptea ce se lasă,

eşti tu oare iubirea mea?

m-aştepţi să merg cu tine acasă?

Nu sta singură-n parc,

cobor acum,

m-aştepţi în frig să ne-ntâlnim,

la mijloc de drum.

Să vină toamna, acum nu-mi pasă,

cu tine sunt pe drum pierdut,

nici frig, nici vânt n-o să oprească,

       să te iubesc ca la-nceput.