La lumina lumânării

Este 11, e devreme, înc-am timp să mi-amintesc,
de trecutu-n care eu, începeam să o iubesc,
de-acei ochi ce îi vedeam, noaptea luna reflectând,
de-acei ochi ce nu mai sunt, și ce i-au lăsat pe-ai mei plângând.

E devreme să am somn, e devreme să visez,
singur stau cu umbra-n pat, încercând să delirez,
mă provoacă lumânarea, cu lumina-i călduroasă,
la un joc de amintiri, cu o miză dureroasă.

Greu țin pasul cu povara, eu un pas, ea face doi,
tot încerc ca să o uit, ea ma trage înapoi,
de prezent, m-am saturat, viitorul mi-e mister,
tot ce am este trecutul, și mi-e foarte dor de el.

Întorc capul, închid ochii, să mă las purtat în noapte,
parc'și-acum îi aud glasul, în urechi spunându-mi șoapte,
parcă ieri, ține-am în mână, mâna ei, comoara mea,
cât nedreaptă este noaptea, când îmi fură tot ce vrea.

Suflu-n ea dar nu se stinge, parcă din-adins o face,
suflu iar, dar nu pricepe, că ce vreau e multă pace,
nu-nțelege că în ea, îmi văd viața de odată,
când, ca și ea-mi era iubirea, ce-mi ardea pentru-acea fată.

Și când te vei stinge-ușor, cu-acea ultimă suflare,
să îmi amintești de ea, de-acea noapte-i la picioare,
când cu drag eu o priveam, și-napoi ea mă privea,
și asemeni te jucai, pe-al ei chip de catifea.

Nu te-nduri, jocul să-l termini, și mă conduci prin nostalgii,
și nu vreau s-ajung la vremea, pe când noi eram copii,
e târziu, și de pe ceas, a trecut doar un minut,
lasă-mă acum s-adorm, să-mi visez primul sărut.

De ești tristă-n a ta lume, lumânare, nu mai fi,
dar nu pot în astă noapte, de-al ei chip a-mi aminti,
al tău joc, a ta lumină, ai mei ochi au luminat,
mult prea mult acele clipe, ce mereu le-am tot visat.

Știu prea bine că-ntr-o zi, tot ce fac iar va conta,
și-mi vei fi și-atunci alături, îndrumându-mă spre ea,
noapte bună îți spun ție, noapte bună-i spun și ei,
mi-ai lăsat un dulce gust, și-un sărut pe ochii mei.