Vrem să ajungem cumva, de-ar fi lumea să-şi
amintească,
de noi cum am fost, şi să
povestească,
vrem să trăim mai
mult decât oricine,
prin scrieri, poveşti, povestite în rime.
Viaţa e
lungă, şi noi
mari o să fim,
s-o iubim aşa cum trebuie, avem timp s-o trăim,
peste tot creăm amintiri ce vor fi,
întipărite în minţile alor
noştrii copii.
Mi-am dorit mereu ca timpul să ţină,
aminte de noi, să-i iert orice vină,
să umple
în minţile noastre un lac de-amintiri,
să fiu
fericit, trăind ale
ei amăgiri.
Aş
vrea, chiar după ce-o
fi să mor,
lumea să nu plângă după-al meu dulce dor,
tot ce am, am să las amintire,
a ceea ce-am fost, un înger plin de
iubire.
Ne luptăm cu timpul ce-n cale ne stă,
ne luptăm să sculptăm a noastră viaţa în stâncă,
şi tot
mai cred că acea
zi va veni
când vom ajunge mai mari decât
vreodată au
fost îngerii.
Aminteşte-ţi de
mine tu dulce viaţă,
aminteşte-ţi c-am
încălzit odată această lume
de gheaţă,
să nu
plângi, căci spre
soare toate s-au dus,
toate sufletele ce-n această
lume-au apus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu