Iluzia vieții

Scriu degeaba acum, versuri fără culoare,
pentru lumea mea ce din zi în zi tot moare,
pentr-un suflet care, a devenit iar muritor,
și și-a vândut iubirea, pentru-a scăpa de dor.

Pentru o caldă atingere a tot ce-nseamnă "eu",
pentru-nțelesul frazei "voi fi al tău mereu",
pentru iubirea ce-n flăcări, inima mi-a ars,
mi-am dat și-ultimul sunet al sufletulu-mi glas.

Și tot n-a fost de-ajuns, și știu și-acuma plâng,
plâng tot la fel de mult, precum norii ploi strâng,
și tot nu-i de ajuns, chiar viatza de mi-aș da,
ochii tăi n-or să mai simtă, în veci iubirea mea.

De-o ancoră-i acum legat, și cu vapor cu tot,
s-a dus pe fundul mării, al meu suflet de foc,
se-nneac-acum, singur, neajutorat si rece
căci cui el s-a vândut, s-a hotărât să plece.

Iubire, știu că m-ai iubit cândva,
mi-ai dăruit mai mult decât aș fi putut avea,
eu te iubesc și-acum, și-atunci când plâng pe-o melodie,
mi te imaginez la mine-n brațe, trăind viața...ce n-o să fie.