Îngerul meu de porțelan

Am trecut un an, și înc' nu știu ce simt.
Aș vrea să spun prea multe, ba chiar să și să mint,
Mi-e dor, de-ai știi ce simt, te-ai speria un pic,
Și poate te-ai mira, cum poate atât de mult să simtă, un suflet așa mic.

Când pierzi, când plângi, când depăni amintiri,
Când vezi chiar tot ce-a fost, de uneori te miri,
Te legi de o dorință, pe toate să le ai din nou,
Să fie toate cum ți le-ai dorit în fiecare zi, un meritat cadou.

Sunt fericit, dar nu stiu să-ți spun cât,
Privesc din nou tavanul care, mereu e mut,
Trăiesc același sentiment, acela de-a ta lipsă,
În fiecare zi de-atunci și pân-acum, în care-a fost eclipsă.

De gânduri bune, de-al tău parfum, doar d-ele-mi-amintesc,
Câte nebune gânduri am avut, prea multe dacă nu greșesc,
Ce vară-toamnă, ce anotimp era, să mor dacă mai știu,
Căci doar pe tine acum te văd, cum mă săruți, cu ochi-închiși, și păru-ți castaniu.

Pentru fiecare pas ce l-am facut vreodată, neiertătorul timp,
Mi-a însemnat în inimă adânc, tot ce-aș putea să simt,
Și mi-a lasat aroma dulce, a unui frumos trecut,
Ce-mi leagă sufletul de al tău suflet, cât poate el de mult.

De-ar fi să am din nou tot ce-am avut, ar fi prea greu,
La câte vise și dorințe s-au dus spre Dumnezeu,
Nu știu când a trecut un an, nu știu când și-alții or să treacă,
Eu însă știu, voi fi mereu aici, când ceilalți pleacă.

Ce vis frumos, e-aievea câteodată.
Să vii din nou la mine-n viață, la fel ca prima dată,
Să las în spate ce a fost, dorință încă n-am,
Ești figurina sufletului meu, îngerul meu de porțelan.