Te-am pierdut

Întotdeauna-am plâns, dar niciodată ca acum,

și tot ce am simțit vreodată, acum e scrum.

și aerul, și cer și tot din jurul meu, și eu,

au dispărut în adâncul neantului din sufletul meu.

Nici fața ta, nici ochii tăi ce mă priveau n-or să mai fie,

m-am rătăcit pe cărările din lumea ta vie,

și-am mers cu tine de mână, în a ta viață,

ce avea să-mi încălzească al meu suflet de gheață.

Ce rost a avut vreodată a mea iubire,

când am găsit-o cu-adevărat dar am trădat-o fără să știe,

ce rost mai are să plâng atât,

când nu mai am nici un loc să plâng pe-acest pământ.

Nimeni nu se poate simţi ca și mine,

când sufletu-mi plânge o lume-n ruine,

și inima toată a fost luată de ape.

ce spre suferiță au dorit întotdeauna să sape.

Nu mai am cum să plâng în atâta tăcere.

să plâng cât pot eu de mult, deși inima-mi cere,

și-aș vrea să mă sting ca o frunză purtată de vânt,

să nu mai fac umbră nici unei lumini pe pământ.

Nici lacrimi ce curg nu vor putea vreodată să facă,

inima-mi tristă vreodată să tacă,

nici tot ce am vrut dintotdeauna să am,

o viață-am avut și am trăit-o în van.

Iubirea ce a fost a mea s-a pierdut,

și tot la ce mă gândesc e-n trecut,

cât mi-am dorit, vis să nu fie,

sufletul tău și a ta dulce privire.

Ce înseamnă să plângi cu adevărat,

abia acum am aflat,

ce-a-nsemnat iubirea atunci când am avut-o,

am aflat abia acum, după ce am pierdut-o.