Înger căzut

Totu-i pustiu, nici nu adie,

măcar un gând de alinare,

pe suflet aş vrea să nu mă mai apese,

un munte aşa de mare.

Sunt îngerul căzut din rai,

acela blestemat mereu,

de zări tot mai infinite's izolat,

să nu am cui să-i spun cât mi-e de greu.

Răspunsuri să găsesc nu pot să tot răspund,

de vocea-mi grea mi s-a făcut amar,

mi-a tot răspuns, de parcă ea,

de cât îmi e de greu, are habar.

De ce nu a venit când mi-am întins,

o mâna pentru ajutor,

de mine uitară toţi din paradis,

şi m-au lăsat aicea ca să mor.

Greşit am înţeles, nici n-am văzut,

orbit am fost de drum,

că tot ce-a fost frumos cândva,

sculptate-au fost în nori de fum.

Degeaba strig, cin' să m-audă,

ce rost mai are să visez,

pedeapsa cea mai crudă pentru-un înger,

       să fiu nemuritor şi maidanez.