These days are ours

http://www.youtube.com/watch?v=AGdk0bjv1Ms&feature=em-upload_owner

Click şi sper să-ţi placă...urmăreste-l la calitate maximă şi cât ecranul ^_^ vizionare plăcută

Nu sunt singurul în această istorie, au fost și alții ce au iubit ca mine

Jean-Paul Sartre către Simone de Beauvoir: “Tu ești pentru mine relația necesară. Toți ceilalți sunt întâmplători.” Când s-au întâlnit prima oară, amândoi erau studenți la Filosofie. El, 24 de ani, ea abia 21. El, plin de viață și nebunie, ea, frumoasă și inteligentă. După examenul final, el a curtat-o intens, ea îl găsea urât, aproape respingător. Însă exuberanța lui nu a lăsat-o indiferentă. Cei doi s-au împrietenit și au căzut de acord să aibă o relație de doi ani de zile. După care ar fi continuat, dar pentru că timpul alocat ”relației exclusive” s-ar fi scurs, trebuiau să se vadă și cu alții. Au trecut cei doi ani de când s-au cunoscut în 1929. Nici Sartre și nici Beauvoir nu dădeau vreun semn că ar vrea să renunțe. Ba chiar Sartre ajunge la concluzia că Simone este pentru el ”relația necesară. Toți ceilalți sunt întâmplători.” Totuși, s-au ținut de cuvânt și au început să dezvolte și relații în afara relației oficiale. Mai mult el. Ea avea să ”îndrăgească” și să se refugieze în femei pe care avea să i le prezinte lui. Îmbinarea dintre libertărțile reciproc asumate ale unor amoruri pasagere și exterioare și relația lor nu a făcut decât să înnoade și mai strâns legătura dintre cei doi care avea să țină toată viața. Intensitatea și fascinația continuă a unuia față de celălalt survenea din ceea ce aveau în comun cei doi: ideile, dezbaterile, nevoia de dialog. Un dialog perpetuu, o legătură preponderent intelectualicească. Sartre: Fără ea nu aş fi avut niciodată aceeaşi experienţă. Fără să fi discutat cu ea despre acestea, ele ar fi fost nespecifice. Un gest pe care îl descriu, o situaţie de viaţă pe care o analizez – ele capătă precizia şi exactitatea lor realistă prin intensitatea experienţei cu Simone de Beauvoir. Tot el spunea într-un interviu video (un proiect de-al lui Gerard Byrne), că relațiile dintre bărbați și femei sunt posibile și esențiale doar dacă cei doi au culturi egale sau chiar aceeași cultură. Trebuie să avem aceeași cultură pentru a dori aceleași libertăți, ar spune el. De-a lungul anilor, nimic nu părea să sărăcească între cei doi filosofi existențialiști. Trăiau într-o dublă complicitate, atât intelectuală, cât și emoțională. Se spune că nu au renunțat niciodată la politețurile și respectul adresabilității, vorbindu-și cu ”dumneavoastră” și au înțeles că tocmai sinceritatea totală, confesiunile nedisimulate și transparența absolveau ieșirile erotice ”din decor” ale celor doi de orice urmă de vulgaritate. Își povesteau totul. Un punct de plecare al relației lor se pare că a fost recunoașterea superiorității în gândire a lui Sartre de către de Beauvoir, înțelegând legătura cu el ca pe un soi de provocare, o experiență care suscita, incita și o obliga la o neostoită evoluție. De Beauvoir își extrăgea forța necesară maturizării și devenirii din dependența pe care o simțea față de scriitorul și filosoful de lângă ea, ajungând la concluzia că “Femeie nu te naști, ci devii”. Deși niciunul nu credea în căsătorie, iar Sartre era cel mai acerb dușman al acestei instituții dintre cei doi, el va fi totuși cel care își va încălca rigurozitățile și ajunge să o ceară pe de Beauvoir de trei ori în căsătorie, ea refuzând pe motiv că dorea să rămână devotată principiilor sale. Totul s-a terminat la moartea lui Sartre pe 15 aprilie 1980, la spitalul Broussais din Paris, la cei 75 de ani ai săi, din cauza unei embolii pulmonare și a altor complicații. Simone de Beauvoir va muri peste șase ani, lăsând în lucrarea sa, La Cérémonie des adieux, din 1981, ultimele cuvinte ale omului lângă care și-a petrecut toată viața: Moartea nu ne va reuni. Așa stau lucrurile. Cu toate astea, e splendid în sine că am reușit să ne trăim viețile în armonie pentru atâta vreme. După ce scriitoarea moare, presa se năpustește haină peste jurnalul acesteia, devorând toate intimitățile lui de Beauvoir și descoperind, de fapt, suferința mută și demnă a unei femei care a iubit toată viața un singur bărbat și care a înțeles, dintr-o afecțiune și o răbdare fără limite, libertinajul său. Mormântul lui Jean-Paul Sartre și al lui Simone de Beauvoir în Cimitirul Montparnasse, Paris * Iată mai jos o scrisoare din 1929 pe care tânărul Sartre de 24 de ani i-o scrie lui Simone (21 ani) chiar după ce acesta i-a cerut mâna (iar de Beauvoir a refuzat). Era începutul legăturii lor de o viață. Micuța mea, Demult am tot vrut să-ți scriu, într-una din acele seri după o ieșire cu prietenii când simți că lumea e a ta. Am vrut să-ți aștern la picioare fericirea pe care o simte cuceritorul, așa cum se întâmpla pe vremea Regelui Soare. Numai că de fiecare dată eram prea obosit de atâtea țipete și mă duceam să mă culc. Astăzi însă vreau s-o fac pentru a simți acea plăcere încă străină ție, acea plăcere de a trece de la prietenie la iubire, de la putere la tandrețe. În seara aceasta, te iubesc într-un fel pe care tu nu-l cunoști la mine: nu sunt nici slăbit de atâtea călătorii, nici copleșit de dorința de a te avea lângă mine. Îmi stăpânesc dragostea pentru tine și o transform într-unul din acele elemente care mă clădește. Mi se întâmplă mai des decât vreau să recunosc, însă rar atunci când îți scriu. Încearcă să mă înțelegi: te iubesc și în același timp încerc să fiu atent la cele exterioare. La Toulouse pur și simplu te-am adorat. Te iubesc în seara asta de primăvară. Te iubesc cu fereastra deschisă. Tu ești a mea și lucrurile sunt ale mele și iubirea mea alterează lucrurile din jurul meu, iar lucrurile alterează și ele iubirea mea. Draga mea fetiță, așa cum ți-am spus, ție îți lipsește prietenia. Acum e timpul să-ți dau niște sfaturi mai practice. Nu ți-ai găsit nicio prietenă? Cum se poate ca Toulouse-ul să nu aibă nicio femeie inteligentă, demnă de tine? Nici n-ar trebui s-o iubești. Vai, tu ești tot timpul gata să oferi iubire, e cel mai simplu lucru pe care cineva îl poate obține de la tine. Nu vorbesc de genul de iubire pe care mi-l oferi mie, iubirea asta le depășește pe toate, dar tu ești excesiv de generoasă și cu celelalte iubiri, acele iubiri secundare, ca atunci, în noapte aia la Thiviers când te-ai îndrăgostit de acel țăran ce pășea în josul dealului pe întuneric, fluierând, țăranul acela care până la urma s-a dovedit că eram chiar eu. Trebuie să ajungi să cunoști și acel sentiment ce nu are legătură cu tandrețea și care apare între doi oameni. E greu pentru că orice prietenie, chiar și între doi indivizi cu sânge clocotind, are momentele sale de iubire. Îți consolezi prietenul suferind și ajungi să-l iubești, un sentiment ce șubrezește însă repede și se deformează. Dar tu ești capabilă de sentimentele prieteniei și trebuie să le experimentezi. Și, în ciuda mizantropiei trecătoare pe care o simți, ți-ai imaginat oare aventura căutării unei prietene în Toulouse, o femeie care să fie demnă de sentimentele tale de prietenie și pe care să nu trebuiască s-o iubești? Lasă deoparte partea fizică a iubirii sau convențiile sociale. Caută cu inima deschisă. Și dacă nu găsești pe nimeni, întoarce-te către Henri Pons pe care abia dacă-l mai iubești și fă din el prietenul tău. […] Te iubesc din tot sufletul și inima mea.

Adu-ti aminte mereu al nostru joc, a noastra melodie

"Angels"

versurile melodiei....una ce ti-o dedic ingerashului/dracushorului din tine.... amandurora :D
enjoy :) 

I sit and wait
Does an angel contemplate my fate
And do they know
The places where we go
When we're grey and old
'Cause I have been told
That salvation lets their wings unfold
So when I'm lying in my bed
Thoughts running through my head
And I feel the love is dead
I'm loving angels instead

And through it all she offers me protection
A lot of love and affection
Whether I'm right or wrong
And down the waterfall 
Wherever it may take me
I know that life won't break me
When I come to call, she won't forsake me
I'm loving angels instead

When I'm feeling weak
And my pain walks down a one way street
I look above
And I know I'll always be blessed with love
And as the feeling grows
She breathes flesh to my bones
And when love is dead
I'm loving angels instead

And through it all she offers me protection
A lot of love and affection
Whether I'm right or wrong
And down the waterfall 
Wherever it may take me
I know that life won't break me
When I come to call, she won't forsake me
I'm loving angels instead

And through it all she offers me protection
A lot of love and affection
Whether I'm right or wrong
And down the waterfall 
Wherever it may take me
I know that life won't break me
When I come to call, she won't forsake me
I'm loving angels instead

Salvează-mă (11.06.2013)

Salvează-mă din acest trup de carne și oase,
Din acest ceas ce-mpietrește ale noastre clipe rămase,
Nu mai vreau această inimă ce bate-n gol roșiaticul sânge
Căci ea a visat tot ce astăzi prin el nu poate curge.

Du-mă departe acolo unde eu vreau să fiu și tu nu mai ești,
Du-mă departe unde-s puține speranțe să mă găsești,
Găsește-mi departe aceste gânduri de tine legate,
Dincolo de-acest univers în care această inimă în tăcere bate.

Salvează-mă-s ape ce-n potop se revarsă,
Și mi-e teamă că singur nu-s cel ce poate să iasă,
Salvează cât mai poate fi el încă salvat,
Al sufletului meu strigăt rămas nestrigat.

Miscă în mine tot ce a oprit acest timp,
Auzi glasul meu ce din suflet îl țip,
Și dacă nu sunt speranțe să scap de acest tragic chin,
Omoară-m-acum când simt că mi-am trăit viața din plin.

Salvează-mă din această sferă albastră de uscat și oceane,
Dă-mi mâna și scoate-mă din acest musuroi de ființe umane,
Vreau din nou să fiu ce am fost, nu doar să exist,
În timpul rămas, ca cel mai trist vis.

Salvează-mă ca pe-acel om rămas fără speranțe,
Ca pe-un nebun ce viața s-a saturat să o joace,
Salvează-mi sufletul pe care Andreea mi l-a-mpietrit,
În viața ce demult a fost, și pe care mi-o redoresc la infinit.

Dă-napoi acel ceas plin de clipe frumoase,
Mi-e teamă mereu că viața mea nu mai are secunde rămase,
Salvează-mă de la ce nu mai pot suporta,
De tragica soartă în care-o iubesc doar pe ea.

O bucățică din gândul tău

i wanna take forever tonight

Tu și cerul meu (02.05.2013)

Cât îmi doresc să-mi aduc mereu de toate aminte,
Să trăiesc pe repeat cele mai frumoase clipe,
Să retrăiesc tot ce-a trăit această minte,
Pe care Dumnezeu i le-a dat acestei minți ce nu poate să uite.

Dacă doru-ar fi un pârâu, m-aș băga în el pân' la brâu,
Și i-aș simți dulcele-i gust ce mi-l lăsai până seara târziu,
Iar dac-ar fi o pădure în fiecare zi în ea aș intra,
Să-mi aducă aminte mereu de prima dată petrecută cu tine în ea.

Dacă n-ar fi nici un regret ale-i noastre trăiri,
N-aș fi simțit niciodată cât de frumoase au fost aceste amintiri,
Dacă eu n-aș fi fost niciodată al tău și tu n-ai fi fost niciodată a mea,
Nu s-ar fi născut niciodată ce astăzi eu cunosc ca fiind dragostea.

Undeva sub cerul senin sunt acum privind al vieții tablou,
Unind stelele de pe cer pentru a da iar contur chipului tău,
Undeva departe-n acest univers, cineva vede al nostru trecut,
Și vede primul moment al nostru și primul nostru sărut.

Și de este dorul meu acum pentru mine o stea,
Îmi voi ridica ochii mereu să mă uit înspre ea,
Și niciodată ea nu va fi o stea-căzătoare,
Căci ce am trăit, cu focul ce-a fost, pentru al meu suflet nu moare.

În această lume e dat să trăiești atât de puțin ceva atât de frumos,
Dar ceva atât de divin în care închizi ochii și să vezi tot ce-a fost,
Să îți dai seama că n-ai trăit degeaba aceste clipe în care,
Ai simțit cu-adevărat maxima importanță a existenței tale.

Dacă tu-n viața mea n-ai fi fost, poate alta-ar fi fost,
Dar poate ce aș fi scris pe terasă acum n-ar mai fi avut același rost,
Poate când ochi' i-aș fi-nchis, n-ar mai fost acest dor,
Să-mi amintească de ea, acum când eu scriu, sau când am să mor.

Dacă sufletul meu ai fost tu, înseamnă că ești și vei fi,
Căci eu încă trăiesc, și-n a mea inimă încă te simt, zi după zi,
Dacă dorul meu moare, înseamnă că nu vei mai vedea stele pe cer,
Să-ți amintească de-acel nebun om, ce-ți desena odată chipul pe el.

Iubirea

Iubirea nu-ți cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ți scormoneste trecutul și nu-ți cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei care e tot atat de dulce ca și suferința, ca și iubirea. Iubești, suferi, trăiești: iata troița iubirei.

~Liviu Rebreanu~

NU-TI PIERDE NICIODATA INCREDEREA IN MINE

Amor eterno (06.04.2013)

Ai schimbat spaţiul şi timpul universului meu,
I-ai dat gravitație și l-ai făcut și mai greu,
I-ai schimbat cursul destinului extinderii sale,
Și totul se-ntâmplă în infinitul universului inimii tale.

I-ai suflat viață acolo unde ea nu era,
Ai plantat prima speranță din viața sa,
Și ai crescut acolo unde n-a existat Dumnezeu,
Primul și singurul sentiment din sufletul meu.

Ai creat munți și oceane cât ochii nu le cuprind,
Miliarde de stele pe un cer infinit,
Ai dat drumul la ceas într-un timp ce stătea,
În acel univers în care sunetul s-a inventat prima oara din vocea ta.

Ai rânduit ordinea legilor ce-n haos erau,
Ai spart granițele unui imposibil ce ne legau,
Cu-o dorinț-ai creat tot ce nu exista,
Și te-ai pus tu și cu totul în palma mea.
 
Și culcuș ți-ai făcut în centrul pieptului meu,
Te-ai odihnit după ce ai tras de toate din greu,
Și mi-ai spus primele vorbe ce nu le voi uita niciodată:
"Ține-mă-n brațele tale mereu, cum m-ai ține pentru ultima dată."

Si strans te voi tine acum cum nu va mai fi cineva,
Oricât de mult din nou aș iubi, oricât de mult ai spera,
Ești ce ți-am mai spus și ceea ce mereu o să fii,
Singura fată pe care etern, cu adevărat, o voi iubi.

Dor (02.04.2013)

Mi-e dor de tine de atâta timp,
Mi-e dor de tine să mă faci să simt tot ce simt,
Mă uit în oglinda în care noi ne priveam,
Și inima-mi bate mai tare amintindu-și cum la piept te strângeam.

Nu mi-e teamă să te am aproape din nou,
Dar mi-e teamă mai mult să nu fii decât un ecou,
Inima-mi cere acum tot ce nu pot să-i dau,
Acele momente pentru care și îngerii pentru noi se rugau.

Dau vina pe tine pentru sufletul meu,
Pentru toată dragostea ce pentru tine o simte mereu,
Pentru toate ar trebui să te simți vinovată,
Căci știi că el fără tine, n-o să mai fie întreg niciodată.

Vor trece luni și ani, și poate vieți întregi,
Până cândva cand vei ajunge să înțelegi,
Că eu ce simt pentru tine, nu pot să-ți explic,
Doar știu că te iubesc, cum n-aș putea în cuvinte să-ți zic.

N-am cum să-nchei ceva ce nu are sfârșit,
Am vrut să-ți amintesc ceea ce eu încă mai simt,
Mereu îmi va fi dor să-mi spui că ți-e dor de mine,
Și sper că drumul ce îl am, să dea iar peste tine.

Iubesc să știu că te iubesc atât de mult,
Iubesc să scriu mereu cu tine-n al meu gând,
Mi-e dor de tine și mereu îmi va fi,
De tot ce am trăit cu tine de la început, și până-n ultima zi.

Dorința erotică

Lumina lumânării, se joacă-n ochii tăi,
și din scânteile ce deja le-aveai, acum se fac văpăi,
te văd cum stai, întinsă erotic pe canapeaua mea,
și te dezbraci ușor să mă seduci, cu pielea ta de catifea.

"Vino aproape", parcă hipnotic îmi șoptești,
"nu mai e vreme să stai acolo unde ești,
te vreau aproape, de pielea mea încinsă,
mă vreau la tine-n brațe, vreau să mă las sedusă.

Vreau patimile trupului, să mă facă împlinită,
vreau să simt tot ce aș putea să simt, și totul fără frică,
azi nu mai sunt limite, în cameră suntem doar noi,
și trupul meu ce arde, nu-l pot stinge nici ploi.

Atinge-mă cum ști doar tu, prin păru-mi vârăți mâna,
atinge-mă pe gât, pe mâini, pe corp, astăzi nu-mi sunt stăpâna,
fă cu mine tot ce vrei, orice-ai în fantezii,
căci noaptea asta-am s-o trăiesc, cum n-am trăit vreo zi."

În ochii tăi strălucitori, dorința-mi se reflectă,
prin mintea mea nebună-acum, orice greșală e corectă,
trupul tău, ți-l văd, ca fructul interzis,
un foc ce stă pitit în umbra lumânării, cerând să fie stins.

Pe gânduri nu mai stau, și sar pe canapea,
pulseaza inima în mine, simțind dorința ta,
te țin de gât, te fac să mă împingi, dar nu te las,
și buze-mi ușor sărută ai tăi ochi, obrajii și-al tău nas.

Nu te mai zbați, căci simți cum trupul meu,
te ține strâns lipit de pat, și-l simți cât e de greu,
îți simt în respirație, cum te lasi folosită,
mă lași de-acum să fac cu tine tot ce vreau, leoaica mică.

Mă muști de gât, te strâng de păr, picioarele ți le despart,
mâinile-mi cobor usor, pe șoldul tău, presându-l către pat,
te unduiesti pe trupul meu, cătând ce arde bine,
noi doi uniți, adânc intrat, cu eu în tine.

Te miști precum mă mișc și eu, ca o nebună,
vrei totul de la mine, dar încă te țin de mână,
nu las ca tot să se consume, e încă prea devreme,
dorința-mi încă arde, în sângele-mi din vene.

Vreau tot ca să te gust, de sus și până jos,
acum te am și nu mai scapi, ți-ai dat trupu-n folos,
ai vrut ca să te am, te-am împlinit deplin ca pe-o femeie,
am fost tot ce ai vrut în seara asta, și poate-un pic mai mult...cu o idee.

Scrisoare de adio

Dragă mamă, stau în frig acum și-s înghețat,
Nu știu dacă știi aseară, când pe-ascuns eu am plecat,
Nimic n-am zis, și-mi pare-atât de rău,
Căci s-ar putea acum când vei fi citit, să-ți rup sufletul tău.

Știu că urma să vină ziua asta, am crescut mare în sfârșit,
Și știu că tu te-ai chinuit cu mine, și mult tu m-ai iubit,
În suflet ascund multe, dar acum nu pot să le zic,
Deși eu nu mai sunt, voi mai rămane-un pic.

Te iubesc cât te-am iubit de mult, deși sunt vorbe goale,
Îs tot ce am și-i dăruiesc iubirii tale,
Eu nu mai sunt, dar împreună iar vom fi,
Și te voi aștepta cândva cu drag, și eu și îngerii.

Dragă tată, stau în frig acum și-s înghețat,
Am făcut prostia aseară să plec neanunțat,
Sunt sigur că-i târziu acum, dar îți spun ca să nu plângi,
Iartă-mă c-am fost asa, mereu ca două stânci.

Sunt bine-acum, oriunde sunt, îmi este bine,
Și vreau să-ți spun că te iubesc, și mă gândesc la tine,
Ai grijă-n viața ta, oricât de rău va fi,
Te voi veghea de pot, ca înger, zi de zi.

Nu-mi duce dorul tată, cândva ne vom vedea,
I-am spus și mamei lucruri, și aveți iubirea mea,
Nu-ți spun adio, căci nu sunt prea departe,
Mă vei găsi mereu, în fiecare foaie, din a mea carte.

Dragă frate, sunt undeva în frig, și-s înghețat,
Aseară am fost trist și negru-n judecată, și am plecat,
N-am mai fost eu, îmi pare rău, și-acum deși târziu,
În inimă te voi purta mereu, și-acum, și când n-o să mai fiu.

Te rog nu plânge dragă frate, eu îți promit,
Că dintre toți din al meu suflet, ai fost cel mai iubit,
Nu-i vina nimănui, poate așa îmi era scris,
Ca accidentul ăsta, să-mi amintească, de ce viața-i un vis.

Și când treaz voi fi, în lumea celor sfinți,
Și eu, și toți te vom veghea, și voi spera să simți,
Cât de frumoasă-i viața, te-mbrățisez, te pup,
Voi fi mereu cu tine, te rog să nu fi sup.

Dragă iubire, sunt undeva departe acum, mi-e frig și-s înghețat,
În ultimul moment din viață îmi amintesc tot ce-am uitat,
O tragedie s-a-ntâmplat, curând nu voi mai fi,
Și-acum, deși-imposibil, mai îmi doresc cu tine-o zi.

Când afli tot, te rog ca să nu plângi, sunt bine,
Și vreau să știi că mi-este dor de tot ce am trăit cu tine,
Deși nimic acuma nu mai simt, îți simt caldura,
Și printre lacrimile de adio, văd chipul tău pe cer, frumos precum e luna.

Aș vrea să pot să-ți mulțumesc, că lângă mine ai fost mereu,
Și-n dreptul ale-i mele inimi, mi-am tatuat nume tău,
Cum e-al tău nume, e și-al meu, de sfinți ce-au fost cândva,
Suflet pereche, ce s-au iubit și nu se vor uita.

Am vrut să fie simplă, scrisoarea mea,
Și-acum că-i terminată,  deși aș mai avea de scris, o las așa,
Deși nu-i nimeni lângă mine-acum, în inima îi țin pe toți mereu,
Și las la toți scrisoarea de adio, a sufletului meu.

O urmă de-a mea

Ce te-ai face dacă eu aș muri?
Dacă într-o bună zi, toate gândurile mele nu ar mai fi,
Câtă tristețe ar fi atunci pe-al tău chip,
Ai întoarce timpul să mă mai vezi doar un pic?

Ai ruga îngerii să mă aducă-napoi?
Ai vrea lacrimile să-ți fie sterse de ploi?
Când nu aș mai fi, oare ai fi tot la fel,
Oare același chip l-ai avea ca atunci când mi-a plăcut mult de el?

Ce amintiri ai avea atunci despre mine?
Știind că departe acum ești, dar cândva ne-a fost bine,
Ce poz-ai păstra, să-ți amintească de noi?
Sau poate doar poezia cu " îmi plăcea să fim doi "?

Dacă azi aș muri, ai știi cât de mult te-am iubit?
Chiar dacă n-aș mai avea cum să-ți spun, la asta te-ai fi gândit?
Sau dac-aș mai avea doar o zi, ai petrece-o cu mine,
Inima mea nu ți-ar cere nimic, decât s-o iubești până mâine.

Ce o să faci, cum al tău suflet să-mpaci, de o să vrea să plângă?
Ce o să-i spui, când gândul meu nu-i, dar pe care-l vrei lângă,
De am să mor, să-ți amintești de-al meu dor, până-n ultima zi,
Căci tot ce-am trăit, cât de mult ne-am iubit, atunci vei simți.

Îngerul meu de porțelan

Am trecut un an, și înc' nu știu ce simt.
Aș vrea să spun prea multe, ba chiar să și să mint,
Mi-e dor, de-ai știi ce simt, te-ai speria un pic,
Și poate te-ai mira, cum poate atât de mult să simtă, un suflet așa mic.

Când pierzi, când plângi, când depăni amintiri,
Când vezi chiar tot ce-a fost, de uneori te miri,
Te legi de o dorință, pe toate să le ai din nou,
Să fie toate cum ți le-ai dorit în fiecare zi, un meritat cadou.

Sunt fericit, dar nu stiu să-ți spun cât,
Privesc din nou tavanul care, mereu e mut,
Trăiesc același sentiment, acela de-a ta lipsă,
În fiecare zi de-atunci și pân-acum, în care-a fost eclipsă.

De gânduri bune, de-al tău parfum, doar d-ele-mi-amintesc,
Câte nebune gânduri am avut, prea multe dacă nu greșesc,
Ce vară-toamnă, ce anotimp era, să mor dacă mai știu,
Căci doar pe tine acum te văd, cum mă săruți, cu ochi-închiși, și păru-ți castaniu.

Pentru fiecare pas ce l-am facut vreodată, neiertătorul timp,
Mi-a însemnat în inimă adânc, tot ce-aș putea să simt,
Și mi-a lasat aroma dulce, a unui frumos trecut,
Ce-mi leagă sufletul de al tău suflet, cât poate el de mult.

De-ar fi să am din nou tot ce-am avut, ar fi prea greu,
La câte vise și dorințe s-au dus spre Dumnezeu,
Nu știu când a trecut un an, nu știu când și-alții or să treacă,
Eu însă știu, voi fi mereu aici, când ceilalți pleacă.

Ce vis frumos, e-aievea câteodată.
Să vii din nou la mine-n viață, la fel ca prima dată,
Să las în spate ce a fost, dorință încă n-am,
Ești figurina sufletului meu, îngerul meu de porțelan.

Mi te doresc mereu

Cât mi-aș dorii să ne mai întâlnim o dată,
să văd ce am văzut cândva în acea fată,
să îmi doresc ce mi-am dorit demult,
acel moment perfect al primului sărut.

Cât mi-aș dorii de mână să te țin din nou,
să-ți pun la gât, un lănțișor cadou,
să-mi amintesc de acei ochi ce m-au vrajit demult,
ce mi-au cerut cândva, povestea lor s-ascult.

De-ar fi-un moment, să te-ntâlnesc, n-aș ezita,
să îți zâmbesc cum îți zâmbeam, mereu cu inima,
de-ar fi perfect acel moment, chiar timpul l-aș oprii,
de-ar fi perfect, mereu mă rog la Dumnezeu, să mai trăiesc o zi.

Nu-i om să te iubească mai mult decât mine,
un moment de mi-ai da, ar însemna mai mult decât viața-mi în sine,
mi-aș dori să te-ating, cum știu eu cel mai bine,
mi-aș dori în acea zi, mai mult decât totul din lume, doar pentru tine.

Revin la amintiri demult trecute,
însă dacă nu-i totul pierdut, nu-mi las inima-mi să uite,
ce  a fost când ne-am văzut prima dată pe lac,
sub soarele acelei zile, când m-am simțit cel mai bogat.

Cât mi-aș dorii să te-ntâlnesc, cândva în viitor,
și amandoi să fim cu tot ce ne-am dorit, la locul lor,
să ne-ntâlnim, să ne dorim, un lucru împreună,
să ștergem tot ce-a fost urât, cu ani în urmă.

Și de-am simți din nou, emoția iubirii,
de ne-am întoarce iar, în sensul invers firii,
în acea zi, în care, din nou te-aș întâlni,
probabil că la fel de mult, sau chiar mai mult, eu te-aș iubi.

Nevăzutul înger

Fața unui înger, n-o poți vedea,
nu poți nici vocea lui, vreodată asculta,
nu poți nici a lui mână, în mâna ta ține,
nici pași-i să-i auzi, când poate spre tine vine.
nu poți să-l rogi nimic, el este-n cel,
ce îl atingi pe stradă, dar nu-ntorci capul spre el,
nu poți să-i plângi, nu-ți va atinge fața,
departe el-ți va fi mereu, chiar toată viața.
și-ți vei dori mereu, dar nu se va-mplinii vreodată,
să vă-ntâlniți cumva, în parc pentru întâia dată
să stați pe banca și să-ți povesteacă,
cum el de mult a vrut să te cunoască.
să-ți spună cât de mult pe tine poate să iubească,
și cât de mult, de multe ori a putut ca să greșească....
când și el ca și tine, n-a reușit să vadă,
pe cine atingea, când mergea și el trist pe stradă.

La lumina lumânării

Este 11, e devreme, înc-am timp să mi-amintesc,
de trecutu-n care eu, începeam să o iubesc,
de-acei ochi ce îi vedeam, noaptea luna reflectând,
de-acei ochi ce nu mai sunt, și ce i-au lăsat pe-ai mei plângând.

E devreme să am somn, e devreme să visez,
singur stau cu umbra-n pat, încercând să delirez,
mă provoacă lumânarea, cu lumina-i călduroasă,
la un joc de amintiri, cu o miză dureroasă.

Greu țin pasul cu povara, eu un pas, ea face doi,
tot încerc ca să o uit, ea ma trage înapoi,
de prezent, m-am saturat, viitorul mi-e mister,
tot ce am este trecutul, și mi-e foarte dor de el.

Întorc capul, închid ochii, să mă las purtat în noapte,
parc'și-acum îi aud glasul, în urechi spunându-mi șoapte,
parcă ieri, ține-am în mână, mâna ei, comoara mea,
cât nedreaptă este noaptea, când îmi fură tot ce vrea.

Suflu-n ea dar nu se stinge, parcă din-adins o face,
suflu iar, dar nu pricepe, că ce vreau e multă pace,
nu-nțelege că în ea, îmi văd viața de odată,
când, ca și ea-mi era iubirea, ce-mi ardea pentru-acea fată.

Și când te vei stinge-ușor, cu-acea ultimă suflare,
să îmi amintești de ea, de-acea noapte-i la picioare,
când cu drag eu o priveam, și-napoi ea mă privea,
și asemeni te jucai, pe-al ei chip de catifea.

Nu te-nduri, jocul să-l termini, și mă conduci prin nostalgii,
și nu vreau s-ajung la vremea, pe când noi eram copii,
e târziu, și de pe ceas, a trecut doar un minut,
lasă-mă acum s-adorm, să-mi visez primul sărut.

De ești tristă-n a ta lume, lumânare, nu mai fi,
dar nu pot în astă noapte, de-al ei chip a-mi aminti,
al tău joc, a ta lumină, ai mei ochi au luminat,
mult prea mult acele clipe, ce mereu le-am tot visat.

Știu prea bine că-ntr-o zi, tot ce fac iar va conta,
și-mi vei fi și-atunci alături, îndrumându-mă spre ea,
noapte bună îți spun ție, noapte bună-i spun și ei,
mi-ai lăsat un dulce gust, și-un sărut pe ochii mei.

Să-ți amintești de mine... (primul nostru sărut, 3 iulie '10)

Te las în spate, în gândul meu nocturn,
în acele momente, cand eram cel nebun,
de azi nu te mai vreau, iubirea mea, adio,
de astăzi soarele el va veni, pentru o altă ziuă.

Tot timpul cel mai am, din viața-mi ce se scurge,
las sorții să mi-l cerne, căci îngerul meu plânge,
aș vrea ca viața mea, s-o împlinesc altfel,
nu vreau să se blocheze, pe drum, într-un tunel.

Te las în spate, în visele-mi târzii,
în șoaptele fierbinți, în glume-n poezii,
te las cu un sărut, ce-l voi păstra mereu,
ce-l voi simți pe buze, la bine și la greu.

Rămâi cu bine, tu îngerașul meu,
cel mai frumos din Rai, ce mi te-a dat Dumnezeu,
adio lacrimilor, ce-au curs din vina mea,
să-ți amintești de mine, de visul meu, cândva...

Am vrut mereu același vis să ți-l ofer,
cu toată inima-mi și sufletul, sculptate fin în el,
acum însă adio, e-un vis visat demult,
născut în serile în care, pe tine te-am avut.

Te las pe drumul tău, și-nchid ușa acum,
îmi trebuie o zi, să mă renasc din scrum,
să-ți amintești de mine, și eu-mi voi aminti,
iubirea noastră, ce s-a născut pe lac, în acea sfântă zi.

În vis tu ești

Aseară te-am visat, căci ai plecat,
și ușa mi-ai deschis-o spre-un sentiment ciudat,
dac-ar fi timpul să-l opresc, când tot pe loc ar sta,
raiul tot eu l-aș vedea plângând în ochii și-n privirea ta.

Ce rost mai are ca sa ard în focul ce a semănat furtună,
în focul ce-a dat foc la cerul meu, și tot mereu nori-i adună,
de ce sunt trist și ancora de gât singur mi-o leg,
de ce în jocul de-a iubirea, suferința mi-este singurul coleg?

Tot petrec acea secundă, singura ce mai contează,
și parcă sunt pierdut în ea, și forțat ea mă păstrează,
"nu-mi da drumul", îi zic eu,
"iartă-mă că tot mai sufăr, dar voi suferii mereu."

Într-un vis ce-a fost cândva, ce-i pierdut în amintiri,
printre stelele ce-au luminat, ale noastre dulce priviri,
într-un vis visat o viață, de o inimă plăpândă,
a fost stoarsă de iubirea ei, toată într-o singură secundă.

După ce-a trecut atâta timp, încă inima te vrea,
a tot plâns tot timpu-n noapte, dorind iar iubirea ta,
o sa sufere din nou, și-o să plângă printre șoapte,
amintindu-și iar de tine, într-un vis, și astă-noapte.

A mai trecut un an

A mai trecut un an,
aproape-s mândru,
de fericire şi de lacrimi,
ochii mi-i umplu.

A mai trecut un an,
un an de bucurii,
tot ce mi-am dorit vreodată,
în el se împlinii.

A mai trecut un an,
şi într-un an, o mie,
de zile-n care lumea mea,
aprinsă avea să fie.

A mai trecut un an,
un an atât de diferit,
şi dintre toţi ce eu îi am,
e cel ce l-am trăit.

A mai trecut un an,
şi spun că-există fericire,
dar cu tristeţe acum îl pun,
într-o-amintire.

A mai trecut un an,
şi-i sunt vieţii dator,
e anul vieţii mele,
de care-mi va fi dor.

Și de voi uita cândva,
am să citesc în mii de versuri,
ce a trecut nu va mai exista,
nici într-un infinit de universuri.

Calea destinului

Aseară te-am visat, dar nu te-am visat pe tine,
şi visul ce îl am, îl ţin doar pentru mine,
mi-e dor de ce-am avut, dar nu de ce-am trăit cu tine,
mi-e dor, dar nu chiar foarte mult, rămâi cu bine.

Te văd peste tot, dar nu e chipul tău,
iubirea mi-e blestemul, dar sincer nu mi-e rău,
să fii departe acum, sau să mai rămâi cu mine,
îmi e la fel de indiferent, îţi doresc numai bine.

Mi-e dor să-ţi spun că te iubesc, dar nu să-ţi spun chiar ţie,
să-ţi spun cu un anumit sens, și tu să îmi spui mie,
mi-e drag să simt ce-a fost, dar dacă nu-i, nu mor,
nu te gândi prea mult la ce îţi zic, nu-mi e atât de dor.

Sunt sigur că ne-om mai vedea, dar nu foarte curând,
o fi vreo zi din calendar, când îmi vei sta pe gând,
o fi vreo zi noroasă, poate cu vânt, poate senină,
poate-o să fie într-o noapte innorată cât de cât, cu lună plină.

Poate că doar în vis te-oi mai vedea, ca pe vre-o fată fără chip,
dar dacă tu vei fi, oricum am sa evit să-ţi zic,
poate te voi uita curând, păsarea mi-e puţină,
nu am s-accept să mă-ntristezi, în ziua mea senină.

Și soarta o să facă, ce oare o va vrea,
şi sper de tine departe să mă ţină, iubita mea,
am fost foarte ironic, dar acum sunt serios,
la fel cum e şi visul, destinu-i misterios.

Licuricu-buu

Nu-mi va părea niciodată rău de faptul că am fost cu tine,
nu mă voi gândi niciodată că m-ai părăsit la faptul său în sine,
remușcările le voi păstra doar pentru mine,
am să te pup mereu când te voi vedea și știu că ți-e bine.

Nu-mi voi ține viața pe loc să te-aștept,
ai lăsat ușa spre tine deschisă pentru "tipul perfect",
nu m-am străduit îndeajuns de mult să te țin lângă mine,
nu te gândi să te uiți înapoi, privește doar ziua de mâine.

Să nu te mai sun să te întreb ce mai faci,
știu că în spatele unei voci îngerești, câteodat-ascunzi draci,
pentru mine, să încerc să-ți dau pace, să fii
liberă să-ți faci viața, căci nu mai suntem copii.

Și-aș vrea din nou să te văd, dar știu că intru-n bucluc
înca n-ai dispărut din viața mea, ci doar de pe facebook,
să nu mă înjuri niciodată dacă vei vrea afară să ieși, și voi vrea sau nu,
vom fi noi prieteni oricum vom fi, Licuricule-boo.

Îmi lipsești

Nu pot să scriu în fiecare zi,
mâna-mi e de vină,
i-a tot lipsit a ta palmă,
s-o ţină.

Nici ochii mei nu pot,
în fiecare zi să plângă,
căci au uitat privirea dragă,
a aceleia de lângă.

Nici inima nu-mi poate bate,
s-o simt din nou prin piept cum iese,
demult s-a scurs emoția iubirii,
și a-ncetat să-i pese.

Nici glasul, cum eram cândva, nu-l mai aud,
e rece, indiferent și rău,
și-acum mi-e dor de el la fel de mult,
cum mi-este dor de gândul tău.

Când scriu, nu mai îmi vine ca să plâng,
dar stau și mă gândesc la toate,
cândva la pieptul meu din nou am să te strâng,
să-mi simți inima ce pentru tine bate.

Un nou nceput

M-am întâlnit astăzi cu-o fată, este drăguță foc,
mi-am facut puțin curaj și n-am mai stat pe loc,
sunt mult prea încercat, să pierd înc-o secundă,
aș vrea cumva de astăzi, ca ea să mă audă.

Am mai trăit momentul ăsta o dată,
pierdut eram și-atunci în fantezii,
acum aș vrea ca să nu se mai termine vreodată,
să n-o mai pierd și pe această fată într-o zi.

Stau și o privesc cu cât drag mă privește,
ochii ei sclipesc seducători,
tot momentul ăsta-i de poveste,
și când mă uit la cer, îi văd chipul în nori.

Am căzut din nou în vraja unei dulci iubiri,
și fluturași au început să-mi zboare în stomac,
îmi este mult prea greu acum ca să renunț,
când doar un pas mai trebuie să fac.

De când te-am cautat, aș vrea acum să-i zic,
dar mai bine tac, și să nu-i spun nimic,
aș vrea ca s-o sărut, să știe tot ce simt,
cuvinte-s prea puține, și multe știu că mint.

Nu e cuvânt ce să descrie, cum eu astăzi mă simt,
când ea stă-n fața mea și o iubesc doamne, nu mint,
și inima îmi bate și stă din piept să iasă,
simte și ea acum că-ncepe, o viață mai frumoasă.

Iluzia vieții

Scriu degeaba acum, versuri fără culoare,
pentru lumea mea ce din zi în zi tot moare,
pentr-un suflet care, a devenit iar muritor,
și și-a vândut iubirea, pentru-a scăpa de dor.

Pentru o caldă atingere a tot ce-nseamnă "eu",
pentru-nțelesul frazei "voi fi al tău mereu",
pentru iubirea ce-n flăcări, inima mi-a ars,
mi-am dat și-ultimul sunet al sufletulu-mi glas.

Și tot n-a fost de-ajuns, și știu și-acuma plâng,
plâng tot la fel de mult, precum norii ploi strâng,
și tot nu-i de ajuns, chiar viatza de mi-aș da,
ochii tăi n-or să mai simtă, în veci iubirea mea.

De-o ancoră-i acum legat, și cu vapor cu tot,
s-a dus pe fundul mării, al meu suflet de foc,
se-nneac-acum, singur, neajutorat si rece
căci cui el s-a vândut, s-a hotărât să plece.

Iubire, știu că m-ai iubit cândva,
mi-ai dăruit mai mult decât aș fi putut avea,
eu te iubesc și-acum, și-atunci când plâng pe-o melodie,
mi te imaginez la mine-n brațe, trăind viața...ce n-o să fie.

Totul era al meu

Tot răul spre bine, când eram mic mi-am zis,
pe vremea aceea credeam în îngeri și-n vis,
credeam că lumea e ceea ce eu o credeam,
speram ca ea să-mi ofere tot ce-mi doream.

Vroiam timp, vroiam o casă,
vroiam toți să cinăm seara la masă,
vroiam povești înainte de somn,
vroiam un sărut înainte s-adorm.

În fiecare zi, de dimineață,
mă trezeam într-o nouă zi din viață,
plin de probleme la care nu găseam rezolvare,
plin de regrete, într-o monotonie fără scăpare.

Și am scris mereu poezii,
Și nu am scris numai una, am scris sute sau mii,
motivul pentru ce am trăit în ele încercând să-l găsesc,
când nu trebuia să fac nimic altceva decât să trăiesc.

Trebuia să iubesc, să mă uit lângă mine,
să ador s-o privesc, când venea ziua de mâine,
copil de eram, îmi trebuia suflet matur,
trebuia să fac ceva pentru mine, nu pentru aceia din jur.

Și răul veni, și cu el a plecat,
visul și îngerul cu el a luat,
într-o lume pustie, pe un un drum m-a lăsat,
să încep un nou început, cu suflet curat.

Nu va mai fi la fel

Nu mai bate vântul ca odată,
totul din jurul meu se-aude ca-ntr-o șoaptă,
nici păsările nu mai cântă în grădină,
castelul inimii mele e acum o ruină.

De când ai plecat, sufletu-mi plânge,
și timpul etern tot mai încet se tot scurge,
și viața mi-a arătat că pentru puținul noroc 
necesară a fost tragica piesă a destinului joc.

Nu pot o floare s-o mai privesc la fel,
petalele ei toate-mi par că-s de fier,
nici de jos s-o ridic, nici cuiva s-o ofer,
fără ea, nici cerul nu mai are stele pe el.

Tragicul rost al tragicei vieți,
este că-i necesar pe toate să le simți, și din ele să-nveți,
că iubirea e cruntă, dac-ajungi s-o regreți,
alege în inima ta s-o iubești mii de vieți.

Să nu simți și tu ce simt acum,
iubirea își găseste spre tine mereu un drum,
viața e și  frumoasă și urâtă și grea,
dar e doar împlinită, când alături de tine e mereu cineva.

Ispita

Nu-ți poți vinde sufletul decât o dată,
aceluia ce nu te iubește cu adevărat,
iluzia dragostei, e a ispitei soartă,
să nu îl vezi niciodată pe acela cu suflet curat.

Vrei să ai tot, încă de mic,
nu ști cum să ajungi mai departe,
însa fără să vezi, nu te-ajută nimic,
și devi-un oarecare, ce l-am întâlnit doar o noapte.

La fel ca și inima ta, altele se vor frânge,
și tu nu vei mai fi niciodată la fel,
în sufletul tău, voi vedea doar pe cineva care plânge,
dupa soarele ce a apus pentru el.

Ți-ai dorit mult prea multe, și-n urm-ai lăsat,
un gol mult prea mare, ce nu pot să-l umplu,
nici cu stele, nici cu tot ce universu-a creat,
și mi-ai lăsat infinitul lui înăuntru.

Iartă-mă că n-am știut alături să-ți fiu,
îți doresc în continuare numai iubire,
voi încerca să rămân cât se poate de viu,
să-mi văd visu-mplinit, de-a vedea în ochii tăi fericire.

Eterna iubire

Aș vrea să plâng, dar nu mai am lacrimi,
aș vrea oceanele să-mi spele ale inimii-mi patimi,
am avut sentimente, ce doar o dată pot fi,
împărtășite persoanei ce doar o dată o poți iubi.

Aș vrea să îmi pot sugruma inima care,
pompeaza al meu sânge, saturat de-o licoare,
formată din sărutul tău, completat de-o răcoare,
a parfumului tău extras dintr-o floare.

Mi-am dorit cândva să fiu nemuritor,
însa acum, tristețea mă împinge spre un dor,
în care vreau să simt, ce inima-mi tot vrea,
dragostea pură și emoția sa.

Cum toate dispar, și nimeni să poată,
să oprească, în veci, a timpului roată,
cu ce rost ai luat din iubirea mea toată,
când ea te-a iubit, și pentru ea ai fost singura fată.

Aș vrea să dau timpu-napoi,
să-ți sterg fața de lacrimile ochilor tăi,
aș vrea să te sărut, și de aș putea încă o dată,
să-ți spun cât te iubesc acum, cât nu te-am iubit niciodată.

Iubirea mea, mă jur și îți jur ție,
câtă iubire a fost între noi, a fost pururea vie,
ai fost primul meu dor, prima iubire,
te voi iubi mereu, până când timpul va înceta să mai fie.

Nu voi schimba nimic

Unde sunt acum, sunt multe stele,
dacă întind mâna, le ating, sunt aproape de ele,
dacă privesc înapoi, te văd atât de departe,
ca să ajung la tine în brate, îmi ia o eternitate și-o noapte.

Nu vreau să te supăr, am ceva să îți spun,
am fost mult prea rău, când păream mult prea bun,
am omis să-ți încânt, al tău suflet fin,
cu o floare-albastră și-un pahar roșu de vin.

N-am putut să fac pentru noi prea multe,
m-am pierdut departe, printre gânduri sute,
n-am băgat de seamă, că tu mă chemai,
eram prea pierdut prin stele, când tocmai plecai.

N-a curs nici o lacrimă, și nici nu vor curge,
n-am să îți arăt cât de mult pot plânge,
îs departe acum, pierdut printre stele,
și sper să îmi găsesc, rostul printre ele.

Asculta-mă iubire, oriunde-ai fi acum,
am să încerc cu tine, să mergem pe-un alt drum,
eu n-am nici nu regret, și de-ai da timpu-napoi,
nu aș schimba nimic din ce-a fost între noi.

Ai fost....și încă ești

Ai fost visul pe care nu l-am putut visa niciodată,
ai fost barca ce nu a putut pluti vreodată pe apă,
ai fost soarele ce a răsărit doar o dată,
ai fost ziua ce n-o să mai fie vreodată.

Ai fost prima bătaie a inimii mele,
ai fost cea mai strălucitoare stea dintre stele,
ai fost pentru mine tot ce-nseamnă iubire,
ai fost vraja ce mi-a adus în viața mea fericire.

Ai fost cel mai frumos înger din rai,
ai fost toată dragostea ce ai vrut să mi-o dai,
ai fost momentul în care am simțit eternitatea,
ai fost versurile ce mi-au completat toată cartea.

Ai fost muzica ce doar pentru mine cânta,
ai fost emoția pentru care-mi bătea inima,
ai fost îmbrățișarea de care-am avut atâta nevoie,
ai fost cea care m-a inspirat cu fericire și voie.

Ai fost inima mea, și-al meu spirit de foc,
ai fost timpul ce a stat pentru mine pe loc,
ai fost tot ce pentru mine ai putea fi,
ai fost singura fată pe care-aș fi putut-o iubi.

Doar tu mă înțelegi

Tu întelegi ce simt când-ți spun că mi-este dor,
când-ți spun că fără tine sunt la un pas să mor,
ai înțeles ce-nseamnă să vin oriunde-ai fi,
că nu-i ocean sau munte să mă poată oprii?

Ai înteles ce-nseamnă când ți-am adus o floare,
când alta-ți voi aduce, să-mi pui o întrebare,
ai înțeles ce-nseamnă-un vers, ce pentru tine-i scris,
ce-nseamnă să te văd mereu în vis?

Ai înțeles că-s om, poate mai slab ca tine,
și mi-e și mie greu, și pui și rău pe mine,
și-s toate la un loc, să înțelegi și tu,
că nu pot să car tot, când trist mi-e sufletul.

Tu înțelegi ce am lăsat, în viața mea deoparte,
că tot ce am trăit va fi doar scris în carte,
sper să-nțelegi cândva, că n-am nici un regret,
te vreau așa cum ești, și totul e perfect.

Voi înțelege-atunci, când o vei vrea să pleci,
și tu la rândul tău, acum să mă-nțelegi,
că orice floare, jucărie sau  poate chiar un nor,
îmi amintesc de tine, și mor de al tău dor.

Sfârșit

S-au născut cândva doi frați,
amândoi mari împărați,
unul ziua conducea,
altul noaptea stăpânea.

Mari și falnici, luminoși,
și cu fețe nevăzute,
stăpâneau în univers,
viața-acestei mici planete.

Fără griji, fără probleme,
frații nesupuși erau,
nu au dat vre-o socoteală,
de cât timp ei tot trăiau.

Universul tot, trăia în pace,
fără de-a avea habar,
că-ntr-o zi o să apară,
domnul negru la hotar.

N-a fost veste pentru nimeni,
și-ntr-o zi s-a arătat,
fratelui ce somn n-avea,
celui mic, neajutorat.

X: Am venit să-ți spun că eu,
sunt al morții vestiitor,
lasă-mă să trec de tine,
de hotarul lumilor.

L: Tu îmi ceri un lucru mare,
și nu pot ca să te las,
dacă tu  treci de hotare,
vei distruge, așa că pas.

X: Oricât ai, n-o să regreți,
pot mai mult să îți ofer,
vei fi liber, și-ai să vezi,
că nu-i mult ce eu îți cer.

X: De ce ai ales să fii,
noaptea-al lumii împărat,
tu de-al lumii viitor,
nu mai fi îngrijorat.

L: Pentru toate ca să fie,
bune cum mereu au fost,
trebuie astă lume,
apărată cu-orice cost.

L: Eu sunt împărat acum,
și de-un miliard de ani tot sunt,
cu tot răul ce a fost,
am ținut la-acest pământ.

X: În curând a ta veghere,
va ajunge la sfârșit,
vei vedea ce împărat,
stăpânește-n infinit.

X: Frate-tău va vrea, știu sigur,
ori de nu îl voi forța,
să-mi deschidă poarta către,
prea iubita lume-a ta.

L: De ești sigur, nu mai fi,
cât am fost, văzut-am multe,
ușor tu nu ai să treci,
fără aprigi multe lupte.

X: Împărate, tu nu știi ,
nu ești primul ce mă-nfruntă,
prin întregul univers,
am răzbit în orice luptă.

L: E prea devreme pentru mine,
să renunț la tot,
al meu frate, știe bine,
să te las nu pot.

L: Chiar război de vei aduce,
să câștigi aici nu poți,
nu te vom lăsa nici unul,
vom lupta cu tine toți.

L: Al meu frate, e puternic,
vei vedea că n-are rost,
ca să lupți acum cu noi,
viața ta va fi un cost.

L: Uite acum când el răsare,
du-te-acum să îi vorbești,
și-ai să vezi cât e de mare,
cere-i lumea, de îndrăznești.

S: Auzit-am de-un război,
însa nu văd cine-l cere,
unde-s eu, lumină e,
și va fi prea multă vreme.

S: Ai venit sfârșit să pui,
unui loc din univers,
ce-ți nu-ți va ceda ușor,
spiritului tău pervers.

X: Nu mai fi încrezător,
luminate împărat,
am să-ți iau lumina ta,
ca și multele ce-am luat.

X: Tu esti primul ce mă-nfruntă,
prea mărite împărat,
m-așteptam să dăm o luptă,
dar ești slab, abandonat.

X: Lupți pentru o lume care,
ochii ei întorși au fost,
de la cer, și de la soare,
spune-mi tu dac-are rost.

X: Lasă-mă să-ți iau povara,
ce de prea mult timp te-apasă,
de hotarul lumii tale,
tu pe mine astăzi lasă.

S: Într-un univers în care,
răul este peste tot,
tocmai tu, omule negru,
ai găsit chiar acest loc.

S: Dacă vrei să lupți cu mine,
să-mi răspunzi la o-ntrebare,
de ce viața omenirii,
loc în univers nu are.

S: Rău ție nu ți-a făcut,
într-un fel sunt ca și tine,
nu găsesc nici ei răspunsul
la-ntrebarea "ce e bine".

S: Sunt ei mici, dar au simțit,
ce înseamnă suferința,
m-au făcut să mă gândesc,
mult mai mult ce-nseamnă viața.

S: Ție ți-e ușor să vii,
să îmi spui să îți las tot,
când tu nu poți să ți la nimeni,
cum doar eu și luna pot.

X: Să-ți răspund acum nu pot,
însă sincer am să-ți fiu,
pe unde am fost vreodat'
eu ca tine nu mai știu.

X: Nimeni n-a putut vreodată,
vre-un motiv să-mi dea sa plec,
sunt cumva chiar foarte mândru,
că ai stat cu capul drept.

X: Dacă-nseamnă pentru voi,
viața lor atât de mult,
voi pleca, și pentru acum,
voi cruța acest pământ.

X: Ține minte că-ntr-o zi,
la fel cum a fost și azi,
cineva o să încerce,
să te-nvingă și să cazi.

X: Nici unul din noi nu poate,
să te egalăm cumva,
trebuia de bună voie,
să-mi cedezi victoria.

X: Ei sunt mici dar dacă tu,
ți-ai riscat lumina ta,
când o vreme va veni,
sper că te vor ajuta.

X: Viața toată cere-n schimb,
cam tot ce ai dat,
și-ai fi dat și viața ta,
nobil împărat.

X: Sper ca să mai întâlnesc,
alții tot ca voi,
astăzi pentru omenire,
ați fost doi eroi.

X: Spune-i și lu frate-tău,
frică să nu-i fie,
multe vieți va dăinui,
mulțumită ție.

X: Și acum, la revedere,
însa noi străini vom fi,
sper să mai apuc cândva ziua,
când ne vom reîntâlni.

X: Și să țineți bine minte,
voi astăzi ați câștigat,
universu-i și el mândru,
de ceea ce el a creat.

X: Sper și oamenii să țină,
lupte pentru ce-i în jur,
și în timp să îi ofere,
universului contur.

Pentru mama

Mamă, nu am vrut vreodat' să-ți spun,
lucruri ce mă dor,
poate că și tu la vârsta ta,
de multe înc-ai dor.

Când te uiți la mine, ochii tăi,
parcă-ar vrea să plângă,
parcă-ar vrea să-ngroape tot,
într-o groapă-adâncă.

Să nu schimbi vreodată,
nimic din tot ce-a fost,
căci ai trăit o viață,
frumoasă și cu-un rost.

Când m-ai născut pe mine,
erai doar o puștoaică,
și m-ai crescut prea bine,
și mi-ai fost bună maică.

Când s-a născut și frățiorul,
pe lume ai adus,
un frate pentru mine,
și-un îngerash în plus.

Nu plânge biată mamă,
căci mă vei întrista,
pune ca scop al vieții tale,
fericirea mea.

Și sper să îți dai seama,
acum că am crescut,
cât de-mplinit mă simt,
cu viața ce-am avut.

Și-n veci îți sunt dator,
și sper ca să îți îndeplinesc,
visele ce le-ai avut și tu,
și pentru toate, te iubesc.

Timpul nu iartă

Dacă nu scriu, mor,
e ca și cum aș trăi fără dor,
e ca și o stea fără lumină,
aș fi mereu pierdut în rutină.

Nu trec zile fără cuvinte,
fără ca rime să-mi vină în minte,
nu trece o zi, în care să nu mă inspiri,
e ca și cum în urmă n-aș lăsa amintiri.

Tot ce apare, e ceva mereu schimbat,
nu mai e loc pentru nimic de inventat,
de cum m-am născut, toată viața-am fost,
o minte scriitoare, ce-și caută un rost.

Sunt clipe ce le caut cu tine,
frumusețea ta se reflectă în mine,
privirea ta e ceea ce descriu în rime,
tu esti ingerul ce m-a scos din mulțime.

Scriu, căci timpul nu mă va ierta,
gândurile vor fugi-n curând din mintea mea
scriu, pentru că nu vreau sa mor,
și cândva voi citi ce am scris, și-mi va fi dor.

Tu ești

Tu ești umbra unui nor,
ești cea care m-ajută să nu mor,
tu ești lumina de la soare,
lumina fără de care totul moare.

Ești un motiv, ești un cuvânt,
tu ești fundația-unui gând,
esti tot ce-aud, tot ce respir,
pe-acest pământ.

Tu ești încrederea ce-o am,
tot ce când eram mic visam,
tu ești linistea din sufletul meu,
și cea care m-ajută atunci când mi-e greu.

Ești curajul de-a trece prin orice,
ești soarele ce încălzește recele,
ești magia ce nimeni nu o poate pune-n scenă,
trucul ce-aduce cu el, viața eternă.

Exiști în oricare dimensiune,
în orice univers, și în oricare lume,
ești ultima piesă din puzzle-ul vieții,
făptura ce m-a ales pe mine dintre toți băieții.

Ești rezultatul unei întregi ecuații,
vibrația din piept ce-mi dă palpitații,
ești tu pentru mine, un viitor scris,
ești îngerul meu, ce-ai fugit pentru mine din paradis.

Departe de vis

Când cerul va arde, lacrimi să-l stingă,
și dorul de-a fi aproape de el,
să ardă cu totul, să stai cu el lângă
și nu-ți vei mai dori niciodată să fie la fel.

De-ai plâns, de multe ori cu perna pe față,
și ți-ai dorit ca noaptea să le ia pe toate cu ea,
stinge lumina și adormi, noapte bună,
mâine ce vei face de va fi o zi și mai grea?

Ascunde-te-n vise, acolo nu poți ca să plângi,
poți să ai tot ce ți-a fost ție drag,
poți să te-ntinzi prin nopți foarte lungi
călătorind pe-un vapor în vârf de catarg.

Când aproape vei fi, de-un vis ce parcă-i la fel,
cu inima-ți ce va bate cândva aproape de el,
când nu vei mai plânge să-ți stingi al tău soare
vei cunoaște atunci o viață care nu te mai doare.

Dă-ți pace, fi liber, se-ntamplă oricând,
mai cateodată să te simți singur pe pământ,
și vor fi zile și poate ani vei aduna,
în care numai bine va tot fi în viața ta.

Doar un sens

De ce mi-e dor de tine mereu,
chiar mereu de ne-ntâlnim,
chiar și-un gând de-ar fi, și-un gând e greu,
nu mai pot să ne tot despărțim.

Când drumul tău, de dimineață,
este prea departe de al meu,
când te sărut, și-ți pun mâna pe față,
aș vrea să-ți desenez un alt traseu.

Nu vreau povară să îți fiu,
însa aș vrea să simți ce simt si eu,
tu faci atât de mult să mă simt viu,
în al meu suflet eu te doresc mereu.

Când ochii tăi pe-ai mei îi întâlnesc,
simt cum o flacără mă arde,
de-atâta dor aș vrea mereu să îi privesc,
să simt gândurile lor calde.

Dă-mi timpul ce pe lângă noi neîncetat va trece,
rămâi cu mine să nu-mi mai fie rece,
de dorul tău, voi întreba mereu,
de ce când nu sunt lângă tine parcă nu-s eu.

Un sens la dor, de-ar fi să știu,
ar fi că-n preajma ta aș vrea să fiu,
cu tine oricând, ori pe-un petec de gând,
împreună acest cântec al vieții cântând.

Trandafir albastru

Un trandafir albastru erai la început,

totul era atunci pe când te-am cunoscut,

nu erai deschis, erai un bobocel,

dar mirosea grozav, și m-am îndrăgostit de el.

Avea un singur spin, și mi-amintesc și-acum,

că nu știam cum să-l apuc, unde a mea mână s-o pun,

și am privit de multe ori la floarea ei albastră,

și am ales doar pentru ea, cea mai frumoasă glastră.

Și-n timp ea a crescut, și s-a făcut frumoasă,

cea mai superbă floare, o mândră-n a mea casă,

și a pierdut cu timpul și spinul nedorit,

și într-o seară-n vară, frumos a înflorit.

Oare-o exista prin lume, un parfum ca-al ei,

ce-ar fi vrăjit din prima, Olimpul plin de zei,

oare prin univers văzut-a cineva, o mai frumoasă floare,

a cărei frumusețe să fie și mai mare?

Sunt prins de vraja ei, de-acea culoare vie,

de cel mai pur turcoaz, ce mi l-a-arătat doar mie,

de-al ei miros, ce-n veci n-o să mai fie,

ce e o dată într-o viață, și-ntr-una din o mie.

Tu draga mea iubire, de-ai ști cât te ador,

al tău soare să fiu, și-un cer fără vreun nor,

tu, floare albastră, în suflet-mi arzi ca focul,

       și nimeni-n viața mea, nu îți va lua vreodata locul.

Doar eu cu tine

Dacă prin foc aș fi să ard, să trec,

spre oceanul tău, făr' să mă-nnec,

să eşuez pe-o insulă în largul lui,

să mă scald în lumina soarelui.

De-ar fi s-ajung, să stau întins,

apa să-mi răcească sufletul încins,

să treacă vântul peste pielea-mi arsă,

iar tu să-mi ţi de soare, o umbră răcoroasă.

De te-aș vedea zâmbind, când ochii-i voi deschide,

de ţi-aș putea vedea privirea, cât să te pot cuprinde,

de jos alături de urechea mea te-ai apleca,

ţi-aș apuca al tău păr auriu, și te-aș săruta.

De-ar trebui să fac orice, chiar de nu aș putea,

aș ține ochii-nchiși, doar să te pot visa,

aș lua orice-amintire, și-n-ea-aș trăi mereu,

pe-o insulă cu tine, cu soarele, și eu.